despre parinti si te iubesc

azi e ziua lu'tata. am preferat sa-i dau un mesaj decat sa-l sun, pentru ca tata nu vorbeste foarte mult. mama zicea despre el ca e mut si ca "mutu fute pamantul". eu stiu cum o fi acum si cu pamantul asta...chiar o avea de-a face cu mutii? habar n-am. in fine...i-am scris in mesaj ca-l iubesc. mie mi-e usor sa spun te iubesc, pentru ca iubesc mult. stiu ca si el ma iubeste, chiar daca nu-mi spune. stiu ca si mama ma iubeste, chiar daca nu-mi spune. m-am intrebat de multe ori daca parintii le spun copiilor lor ca-i iubesc, sau mai exact cati dintre ei fac asta. nu cred ca sunt foarte multi la numar. eu una stiu ca mama imi spunea ca ma iubeste cand ma facea handicapata sau cand eu greseam din punctul ei de vedere cu ceva si-mi spunea bine-cunoscutul "eu te-am facut, eu te omor". fiecare parinte isi arata afectiunea intr-un anumit fel. pana si lipsa de afectiune e tot o dovada de afectiune. spun asta pentru ca daca aveam parte de mai multa afectiune, ajungeam acum vreo pitipoanca fara prea multa materie cenusie, cum spune mama.

cred ca de invatat avem multe de invatat de la parintii nostri, dar in primul rand, trebuie sa invatam sa facem pace cu noi insine si cu destinul ce ne-a fost dat, sau dupa cum spunea Bernard Werber in "Thanatonautii": "Nu exista decat un singur fel de a-ti iubi parintii. Sa le ierti totul, indiferent ce-au facut. Dupa aceea, nu-ti mai ramane decat sa te ierti pe tine insuti ca nu i-ai iertat mai devreme."